Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
Pe 24 iunie, toată creştinătatea sărbătoreşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, „cel mai mare şi
cel din urmă dintre proroci”.
Păstrăm încă în inimile noastre cuvintele pe care le-am auzit rostite în noaptea Paştilor din Sfânta Evanghelie: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (Ioan I, 6), iar Sfânta Evanghelie pe care am ascultat-o astăzi ne întăreşte şi mai mult convingerea acestui adevăr, că „de la Dumnezeu a fost trimis”, ca „să gătească Domnului un popor desăvârşit”. Trimiterea lui a fost mare „înaintea Domnului”, mai mare decât a oricărui proroc din Vechiul Testament şi decât trimiterea lui Moise şi decât a lui David şi a lui Ilie, a lui Isaia sau a oricărui alt proroc.
Sărbători închinate „Botezătorului”
De aceea Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Ioan Botezătorul de mai multe ori în timpul anului bisericesc. Prima dată îl sărbătoreşte la 7 ianuarie, când se arată pe larg viaţa şi predica Înaintemergătorului; astăzi, 24 iunie, serbăm naşterea Sa, la 29 august se pomeneşte Tăierea capului Sfântului, din porunca lui Irod, la cererea nelegiuitei sale soţii, Irodiada. La 23 septembrie se sărbătoreşte zămislirea minunată a Sfântului Ioan, prin vestirea Arhanghelului Gavriil, iar Aflarea capului se sărbătoreşte de trei ori, fiindcă după moartea martirică, după ce Salomeea, fiica Irodiadei, adusese pe tipsie de aur capul Sfântului, poruncise să fie îngropat într-un loc ascuns, ca nu cumva îngropându-se capul la un loc cu trupul, cele două părţi să se unească şi să învie Sfântul, spre mustrarea şi osânda nelegiuitei Irodiada şi a Regelui Irod.
Mărturii despre Sf. Ioan
Venirea Sf. Ioan Botezătorul în lume a fost vestită cu mult înainte de către prorocul Isaia: „Glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se va pleca şi vor fi cele strâmbe drepte şi cele colţuroase căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu.” ( Isaia XL, 10)
Naşterea Sf. Ioan s-a săvârşit într-un mod minunat, „biruindu-se rânduielile firii”, aşa cum ne istoriseşte Sfânta Scriptură:
„Era în zilele lui Irod, Regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Şi n-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor”. Dar Dumnezeu care „răsplăteşte fiecăruia după faptele lui”, cum spune psalmistul, îşi revarsă milostivirea Sa şi „pe când Zaharia slujea şi tămâia în templul Domnului, în vreme ce poporul stătea afară şi se ruga, deodată s-a arătat îngerul Domnului de-a dreapta altarului tămâierii şi i-a spus lui Zaharia să nu se teamă căci rugăciunea lui a fost ascultată şi soţia lui va naşte un fiu şi-l va numi Ioan. (Luca I, 8-13)
Îngerul Domnului i-a anunţat preotului Zaharia nu numai un fapt peste fire, ci a ţinut să precizeze că pruncului i se va da numele Ioan, care înseamnă – fiul mângâierii -, drept semn că de acum înainte făptura omenească întreagă va putea să guste din mângâierea şi din bucuria celor ce se vor împlini peste şase luni, când, la „plinirea vremii” (Galateni IV,4) se va naşte la Betleem Mântuitorul lumii.
„Pentru că n-ai crezut cuvintele Mele, a răspuns Arhanghelul Gavriil, iată de acum vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când se vor împlini toate acestea” (Luca I, 19-20). Şi poporul se mira că preotul Zaharia întârzie atâta în templu, dar după ce a ieşit au băgat de seamă că nu poate să vorbească şi făcea semne că a amuţit.
Iar în a şasea lună de la cele întâmplate, în vreme ce Elisabeta rămăsese însărcinată şi se tăinuise atâtea luni, iată un alt semn minunat de la Dumnezeu: Venind Preacurata Fecioară Maria, ca să o vadă şi să o salute, când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei, încât ea s-a umplut de Duh Sfânt. (Luca I, 41-44). Apoi iarăşi s-a arătat un semn minunat: „după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu, iar în ziua a opta, când să-l taie împrejur, toţi vecinii şi rudele voiau să-i pună numele Zaharia, ca şi tatălui Său. Mama lui a răspuns că el se va numi Ioan, cu toate că nimeni din rudenii nu mai purta acest nume. Şi au făcut semn tatălui său, cum ar vrea el să fie numit. Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat şi îndată i s-a deschis gura şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu…, încât i-a cuprins frica pe toţi.
Propovăduitorul Împărăţiei Cerurilor pe pământ
Într-adevăr mâna Domnului era cu acest prunc şi El avea să meargă înaintea oamenilor să întoarcă inimile părinţilor spre fii lor şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor.
Din naşterea minunată şi din viaţa plină de mari virtuţi şi de sfinţenie a prorocului Ioan, se cuvine să luăm şi noi învăţături pentru viaţa noastră. Pentru caracterul neînfrânt şi viaţa trăită în adâncă smerenie Mântuitorul spunea noroadelor despre Sf. Ioan Botezătorul: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie, o trestie clătinată de vânt, un om îmbrăcat în haine moi? Aceia sunt în casele împăraţilor. Un proroc? Iată, mai mult decât un proroc. (Matei XI, 7-10)
Îmbrăcat într-o haină de păr de cămilă, încins cu o curea şi trăind în asceză, noroadele veneau din toate părţile la el să-i asculte cuvântul. Mustrând fărădelegile oamenilor, pe toţi îi chema la pocăinţă: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei III, 7-10) Sfântul Ioan s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul în Iordan şi să fie martorul arătării Sfintei Treimi.
Exemplul virtuţilor Botezătorului, viaţa şi predica sa despre pocăinţă să ne cheme şi pe noi la pocăinţă, făcând roade vrednice de mântuire, căutând să înfrângem egoismul, să alungăm trufia şi toate patimile, să căutăm să trăim în pace, în unire unii cu alţii, făcând fapte de milostenie creştină şi mai mult ca niciodată să folosim postul şi rugăciunea pentru înnoirea sufletelor noastre.
Dacă privim icoanele acolo unde Hristos este înfăţişat sezând la a doua Sa venire pe scaunul de judecată, vedem rugându-se pentru neamul omenesc de o parte pe Maica Domnului, iar de cealaltă parte pe Sfântul Ioan. Numele lui a rămas pentru totdeauna legat de istoria mântuirii neamului omenesc.
„Drăgaica” sau „Sânzienele”
Naşterea Sf. Ioan este cunoscută în popor şi cu denumirea de Drăgaică sau Sânziene. În tradiţia populară Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar. Erau considerate nişte preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse în pădurile întunecate. În noaptea de 23 spre 24 iunie, sânzienele umblă pe pământ sau plutesc în aer, cântă şi dansează, împart rod holdelor, înmulţesc animalele, păsările şi tămăduiesc suferinţele şi bolile oamenilor. Sărbătoarea mai este cunoscută şi sub denumirea de Amuţitul Cucului. Se crede că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, vara va fi secetoasă. De Drăgaică au loc practici şi obiceiuri de aflare a ursitei şi de sporire a belşugului în case. În Bucovina se prăznuieşte aducerea moaştelor Sf. Ioan de la Suceava.