Calendar Crestin Ortodox
BREAKING NEWS

Înălţarea Sfintei Cruci

La 14 septembrie, în fiecare an, prăznuim Înălţarea Sfintei Cruci. Este o sărbătoare cu dată fixă. Praznicul ne dă prilejul să cinstim semnul cel de viaţă făcător al lui Iisus Hristos, semn prin care s-a săvârşit mântuirea noastră.

Sfânta Cruce a fost prevestită şi înfăţişată în multe chipuri încă din Vechiul Testament. Era cunoscută ca mijloc de pedepsire a tâlharilor, însă a fost sfinţită prin moartea Fiului lui Dumnezeu. Astăzi ea este cel mai venerat obiect. Biserica noastră ne pune înainte Crucea ca simbol al iubirii creştine desăvârşite, al suferinţei şi al smereniei. În concepţia creştină, suferinţa este una dintre fundamentalele dimensiuni ale vieţii, cel mai puternic mijloc de transfigurare şi sanctificare spirituală. Venind pe pământ, Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţelor, imprimându-le un caracter mântuitor. Astfel, drumul crucii duce la mântuire şi desăvârşire. De aceea întreaga creştinătate cinsteşte biruitoarea cruce nu pentru materia lemnului, ci pentru dragostea Aceluia care a biruit prin ea.

Crucea lui Hristos, semnul puterii lui Dumnezeu

Împăratul Adrian a poruncit ca cele trei cruci să fie îngropate. Odată cu încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor şi decretarea libertăţii religioase de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, mama sa, Sfânta Elena, a mers la Ierusalim, în anul 327, cu dorinţa de a descoperi crucea pe care a fost răstignit Iisus. Cercetând urmele patimilor, o descoperă la poalele Golgotei. Patriarhul Ierusalimului, Macarie, luând crucea cu mare alai şi urcând treptele amvonului Bisericii Învierii a Înălţat-o spre închinare în ziua de 14 septembrie 335. Pe locul unde a fost descoperită Sfânta Cruce, împărăteasa Elena a poruncit să fie ridicată o biserică. Mai târziu în anul 629, tot în ziua de 14 septembrie, Împăratul Heraclie, învingând pe Hosru, regele perşilor, a readus în biserică lemnul crucii care fusese luat.

După ce a mai stat o vreme în Biserica Învierii din Ierusalim, cea mai mare parte a Sfintei Cruci a fost luată şi dusă la Constantinopol, capitala imperiului, pentru a fi pusă la adăpost de pericolul invaziei arabe. După căderea cetăţii sub turci, în anul 1453, Sfânta Cruce a fost dusă într-una din mânăstirile Sfântului Munte Athos. De aici, bucăţele mici au fost răspândite în toată lumea creştină, unele din ele ajungând până în ţara noastră. Sfânta Cruce s-a înălţat pretutindeni de atunci acolo unde s-a auzit glasul şi cuvântul Evangheliei Fiului lui Dumnezeu. Pe braţele crucii s-au odihnit frunţi plecate de durere, iar la picioarele ei au îngenuncheat suflete cernite de întristare, cerând ajutor divin. Sfânta Scriptură mărturiseşte că Sfânta Cruce „se va înălţa a doua oară” atunci când se va arăta pe cer ca semn al Fiului Omului, la judecată. Va fi semnul după care se vor recunoaşte atunci toţi cei ce în viaţă au urmat şi crezut lui Hristos.

Bisericile au formă de cruce. Pe turlele bisericilor a fost aşezată crucea. Pe altare, pe pereţii caselor, veşminte, la răspântie de drum, la gâtul fiecărui creştin este Sfânta Cruce. Cu semnul crucii suntem primiţi la botez, semnul crucii se face la taina nunţii, semnul crucii ne însoţeşte în fiecare zi de la naştere până la moarte; crucea ne arată că mântuirea este o faptă reală, este rodul jertfei.

Călătorul ostenit, popas la umbra crucii

Crucea este însă şi suferinţă. Suferinţa, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului, primeşte o valoare educativă. Acolo unde există o scânteie de credinţă, suferinţa atrage pe credincios spre culmi de transfigurare spirituală. Trebuie să răbdăm necazurile şi suferinţele, să le înfruntăm. Prin Sfânta Cruce înţelegem răstignirea poftelor şi eliberarea noastră din robia trupului şi din amăgirile acestui veac înşelător. Ucenicul adevărat al lui Hristos nu se teme de necazuri şi nu le priveşte cu dispreţ şi amărăciune, ci se bucură de crucile vieţii. Datoria noastră de creştini este aceea de a fi pilde de jertfă şi slujire pentru aproapele nostru.

Toţi părinţii bisericeşti, asceţii şi sfinţii au privit în suferinţă o coordonată a desăvârşirii morale şi de mântuire aproape de Dumnezeu. Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei primordial fiind acela de a ne întoarce la câştigarea fericirii eterne. În ansamblul idealurilor noastre, suferinţa apare ca o dizarmonie însă ea constituie un factor esenţial în etapele mântuirii. Nu Dumnezeu este autorul suferinţei. Ea este opera noastră căci toţi gustăm din griji, lacrimi, umilinţă şi invidie.

Sfânta Cruce – importanţa morală

Pentru creştini, Crucea înseamnă nădejdea păcătoşilor, puterea şi întărirea drepţilor, de aceea ea nu lipseşte în nici o manifestare a credinciosului faţă de Dumnezeu. Sensul moral al Sfintei Cruci include lepădarea de sine de bunăvoie, deoarece Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi nici nu porunceşte să asculte sau să împlinească poruncile Sale, deoarece ar fi exclusă răsplata şi judecata fiecăruia după moarte. Lepădarea de sine şi purtarea crucii înseamnă o stare continuă, căci Mântuitorul îndeamnă să ne luăm crucea şi să îi urmăm Lui. Această chemare trebuie străbătută cu încrederea în atotmilostivirea Sa. În suportarea cu bărbăţie a tuturor vicisitudinilor vieţii, dovedim că Însuşi Hristos trăieşte în noi şi că El ne-a transformat radical viaţa şi gândirea. Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât prin lacrimi.

Hristos aşteaptă de la noi să ne folosim darurile cu care ne-a înzestrat pentru desăvârşirea noastră şi a celor aflaţi în suferinţă. În ceasurile cele mai de pe urmă ale vieţii noastre să avem Sfânta Cruce sădită în inimile noastre, deoarece aceasta este puterea lui Dumnezeu. Pururea trebuie înălţată în inimile şi sufletele noastre, căci numai aşa ne vom împărtăşi de dragostea şi ajutorul lui Hristos, cel care a pătimit pe ea.

Ziua înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci se prăznuieşte nu numai prin rugăciune, ci şi prin post, întrucât aceasta ne aduce aminte permanent de patimile şi moartea Fiului lui Dumnezeu. În clipele noastre de cumpănă, de furtuni şi de necazuri să îngenunchem şi noi cu smerenie şi evlavie asemenea călătorului ostenit care caută umbra răcoritoare a copacilor în arşiţa verii, în faţa lemnului crucii cerând cu credinţă iertare, mângâiere şi ajutor în necazuri şi nevoi spunând: Mântuieşte Doamne poporul tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte! Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!

« »

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Privacy Policy Settings