Duminica a 18-a dupa Rusalii
In Sfanta Evanghelie din Duminica a 18-a dupa Rusalii vedem cum pescuirea minunata devine prilej de chemare sfanta pentru Sfantul Apostol Petru si cei impreuna cu el, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, si anume sunt chemati de Mantuitorul Iisus Hristos ca sa devina pescari de oameni. Acestei chemari sfinte ei ii raspund cu multa convingere si bucurie: “Si tragand corabiile la uscat, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 11). Promisiunea facuta de Mantuitorul lui Petru: “Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni!” (Luca 5, 10), se adreseaza, de fapt, tuturor Sfintilor Apostoli, pentru ca toti cei 12 Apostoli au castigat multimi de oameni, prin mreaja Cuvantului, Care aduna oamenii pentru Imparatia cerurilor.
Mantuitorul Iisus Hristos alege pe cei 12 Apostoli si-i trimite sa vesteasca Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 3, 13-19; Matei 10, 1-42). Dupa Inviere, Domnul le promite “fagaduinta Tatalui” (Luca 24, 49), Care le va da putere sa fie martorii Evangheliei Lui pana la marginile pamantului (cf. Fapte 1, 8) si le descopera ca misiunea aceasta trebuie sa continue pana la sfarsitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).
Sfintii Apostoli Il propovaduiesc pe Hristos si Evanghelia Sa, aratand ca in Hristos si prin Hristos se afla si se daruieste nesfarsita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, pentru persoane si popoare. Hristos Domnul, Care a fost trimis de Dumnezeu Tatal in lume pentru mantuirea lumii, trimite si El pe ucenicii Sai in lume, ca sa lucreze pentru mantuirea oamenilor. Prin trimiterea in misiune, ucenicii devin Apostoli, adica trimisi ai Domnului. Mandatul pe care ei il primesc de la Hristos este in acelasi timp misionar si pastoral, in el este cuprinsa in mod concentrat si iconic (paradigmatic) toata activitatea misionara si pastorala a Bisericii pentru mantuirea oamenilor: “Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua; si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 19-20).
Binevestirea prezentei si lucrarii Imparatiei lui Dumnezeu, care vine spre oameni ca o arvuna a vietii vesnice, se realizeaza atat prin cuvantul credintei, cat si prin fapta iubirii milostive, vindecatoare de boli, alinatoare de suferinta, eliberatoare de demoni si de patimile egoiste pe care adesea demonii le folosesc pentru a desfigura si degrada natura umana. Toate lucrarile minunate savarsite de Mantuitorul si la care El ii cheama si pe ucenicii Sai sunt semne ale Imparatiei lui Dumnezeu, ale vindecarii oamenilor de nestiinta, de pacat, de boala si de teama de moarte. Prin Apostolii Sai, Hristos Domnul cheama pe oameni sa cunoasca iubirea lui Dumnezeu si sa o arate altora prin cuvant si prin faptele iubirii crestine.
Asemenea Sfintilor Apostoli, Sfintii Parinti ai Bisericii sunt “pescari de oameni“, calauziti de Sfantul Duh spre a aduce pe oameni in iubirea lui Dumnezeu, “invatand toate neamurile“. “Apostolii… au transmis invatatura (lui Hristos) celor carora le-au incredintat Bisericile lor“, spune Sfantul Irineu de Lyon (†202), “au vrut ca cei pe care i-au lasat urmasi si carora le-au predat insusi locul de invatatura al lor sa fie desavarsiti si ireprosabili in toate“. Prin cuvant, cateheza, cult, Sfinte Taine, agape, corespondenta, tratate teologice, si mai ales prin puterea sfanta a dragostei duhovnicesti, Sfintii Parinti au castigat sufletele oamenilor pentru Hristos, pentru mantuire.
Sfintii Parinti, cei mai multi dintre ei fiind episcopi sau preoti, in calitate de urmasi ai Apostolilor, au avut misiunea de a predica tuturor oamenilor Evanghelia, de a pastra tezaurul marturisirii apostolice si de a-l transmite mai departe generatiilor viitoare. Continuitatea cu Biserica apostolica si fidelitatea fata de ea au marcat constiinta misionara si pastorala a Sfintilor Parinti, constiinta exprimata nu numai in scrierile si activitatile lor pastorale si misionare, ci si in mod solidar si solemn in Sinoadele Ecumenice care au ca paradigma Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 (Fapte cap. 15). Aceasta explica de ce, in Crezul niceo-constantinopolitan din 381, Biserica este marturisita ca fiind una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Ea transmite credinta Apostolilor ca normativa si nu inceteaza a fi misionara si pastorala asemenea Bisericii Sfintilor Apostoli.
Mihail Neicu