✝)Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Publicat 30 noiembrie 2024

Cine a fost Sfântul Andrei Sfântul Apostol Andrei este considerat ocrotitorul românilor. Sfântul Apostol Andeei și fratele său, Sfântul Apostol Petru, au fost fiii lui Iona, un pescar sărac din Galileea. Ei au călcat pe urmele tatălui, trăind din pescuit până când l-au auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul predicând în pustiul Iordanului și vestind venirea lui Mesia. Martor la botezul lui Iisus Hristos în apa Iordanului, Andrei l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai târziu. Iată ce spune Sfântul Apostol și Evanghelist Matei: „Pe când (Iisus) umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El„. Andrei este cunoscut și drept „cel dintâi chemat„ (la apostolie). L-a însoțit pe Iisus Hristos prin Țara Sfântă. A fost martor la minunile pe care Le-a săvârșit și s-a pătruns de învățăturile Lui. Sfântul Andrei a suferit, alături de ceilalți apostoli, asistând la chinurile și umilințele la care L-au supus iudeii pe Mântuitor. S-a încredințat, împreună cu ceilalți apostoli, că Iisus Hristos a înviat din morți. L-a văzut pe Domnul înviat și în prima zi, și după opt zile, și când El S-a arătat în Galileea și Le-a dat poruncă să predice Evanghelia printre toate neamurile pământești.

 Tradiții de Sfântul Andrei

Români au o tradiţie frumoasă pentru noaptea de Sfântul Andrei care s-a transmis încă de la daci. Şi pentru că tradiţiile poporului român sunt deosebite şi mistice, merită să le cunoaştem şi să le povestim copiilor noştri despre ele. Tradiții și superstiții de Sf. Andrei Ziua Sfântului Andrei se cheamă şi Ziua lupului sau Gadinetul şchiop. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea şi încă se mai susține şi acum că, în ziua de 30 noiembrie lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. De aici şi credinţă că „îşi vede lupul coadă”. Ziua se serbează prin nelucru în casă, că să nu strice lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăznesc să plece la drum, în ziua când porneşte şi lupăria. Tot din cauza lupilor nu se matură toată ziua, nu se da gunoiul afară, nu se rănesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană şi nu se da nimic cu împrumut. Dacă stăpânii casei nu muncesc, lupul nu se poate apropia. Totuşi, când soarta scrie altfel, primejdia nu se poate îndepărta, căci peste cele hotărâte de Sf. Andrei, nimeni nu poate trece.

În acea noapte vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă ce spun, moare. La miezul nopţii de Sf. Andrei se deschid cerurile. Se spune că ies strigoii În credinţele poporului român de pretutindeni, în noaptea de către Sf. Andrei, pe 29 noiembrie, ies sau umblă strigoii. Cine sunt strigoii? Sunt spirite ale morţilor, care nu ajung în lumea de „dincolo” după înmormântare, sau refuză să se mai întoarcă „acolo” după ce îşi vizitează rudele, la marile sărbători calendaristice. Strigoii morţi devin foarte periculoşi pentru cei vii: iau viaţă rudelor apropiate, aduc boli, grindină şi alte suferinţe. După relele provocate şi locul unde activează, ei pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. Ei călătoresc pe Pământ şi pe ape, strigând şi miorlăind, călare pe melita, pe coadă de matură, pe butoi sau în butoi. Prin unele zone ale țării, se crede că aceşti strigoi iau coasele şi limbile de melita pe care le găsesc pe afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grijă că asemenea obiecte să nu fie lăsate afară. Se mai spune că ei dansează pe la răspântiile drumurilor, până la cântatul cocoşilor. Ei se bat cu strigoii vii, adică cu strigoii-oameni. A două zi, aceştia se cunosc după zgârieturile ce le au pe faţă. Babele sau oamenii-strigoi, înainte de a ieşi din casă pe horn, se ung pe tălpi cu untură. Adeseori ei trag şi clopotele pe la biserica. Când nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor, dar toate gospodinele au luat măsuri de apărare: au mâncat usturoi, s-au uns pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile trupului. Au uns ferestrele, uşile, hornurile, scările, clanţele uşilor, boii şi vacile la coarne, cleştele, lada şi toporul. Pe alocuri, usturoiul este tăvălit mai întâi prin funingine. Unii astupă şi hornul sobei. Dacă strigoii nu găsesc nici un loc pe unde să între în casă, atunci caută să-i cheme afară pe cei dinăuntru. Strigoiul vine şi strigă la fereastră: „Ai mâncat usturoi?”. Dacă omul răspunde, îl muteşte; iar dacă tace, se duce în treaba să şi încearcă pe la cei care n-au mâncat usturoi.