CE SPUNE BIBLIA DESPRE…APOCALIPSA

Cum s-a născut Apocalipsa

Introducere:,,Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”Apocalipsa 1,3.

Trecuseră șase decenii de la înălțarea lui Iisus la cer. Undeva, pe o insulă stâncoasă din Marea Egee, un bătrân singuratic privea întinderea nesfârșită a apelor. Ioan, bătrânul a cărui vârstă se apropia de un secol, fusese exilat pe insula Patmos din cauza credinței lui în Christos. Devotamentul său pentru cauza Mântuitorului și a bisericii Sale i-au atras ura autorităților romane, care nu au ezitat să-l izoleze pe această insulă pierdută în imensitatea apelor.

Încerc să-mi imaginez o scenă care se repeta zilnic, ori de câte ori Ioan, terminându-și munca silnică la care era supus, alături de alți ocnași și dezmoșteniți ai soartei, avea timp să se gândească la trecut. Ioan era acum un bătrân neputincios… Neputincios și datorită vârstei, dar mai ales din cauza împrejurărilor în care se afla.

Șezând pe țărmul stâncos al insulei și privind cu nostalgie valurile care se spărgeau de țărm, bătrânul Ioan avea în față marea necunoscutului, iar în spate – marea amintirilor. Oare de ce se afla aici ?

Una câte una, amintirile încep să se depene în imaginația bătrânului exilat. Ioan își amintește cu nostalgie de ziua întâlnirii cu Iisus… Și atunci era tot pe țărmul mării, dar ( ce deosebire ! ) era tânăr și, mai ales, liber.

Parcă și acum vede mrejele pe care le repara împreună cu Iacov, fratele său, și tatăl său Zebedei. Parcă vede și acum momentul în care Iisus s-a apropiat de ei, chemându-i să-L urmeze. Întâlnirea l-a cucerit. Într-adevăr, în persoana fermecătoare a lui Iisus Îl vedea pe Mesia.

Ioan era pe atunci un “fiu al tunetului”, un om iute la mânie, răzbunător, ambițios, energic, dar și foarte sincer. Și, îndrăgostit de prezența demnă și atrăgătoare a lui Iisus, Îl urmează. Au urmat apoi trei ani și jumătate de experiențe tulburătoare alături de Iisus, fiind martorul nemijlocit al nenumăratelor minuni de vindecare, învieri, înmulțiri ale pâinilor, dar mai ales, al învățăturilor rostite de Acesta.

Parcă și acum aude în urechi cuvintele rostite de Mântuitorul într-un cimitir, la mormântul lui Lazăr: “Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” ( Ioan 11, 25 ). Parcă și acum simte acea pace în inimă, pe care o trăia atunci când își pleca fruntea obosită pe umărul Domnului.

Ce nu ar fi dat acum bătrânul Ioan să mai audă măcar un cuvânt din partea lui Iisus ? Ce nu ar fi dat să mai guste odată din bucuriile acelei perioade fericite din viața sa ?

Apoi, urmând firul amintirilor, Ioan își aduce aminte de atmosfera apăsătoare din camera de sus, de gestul umilinței Domnului, de teribilele clipe ale arestării,  judecării și crucificării Lui… Ce dezamagire cruntă a putut trăi atunci, alături de ceilalți zece tovarăși de suferință !

Apoi a urmat dimineața învierii… Ioan își aduce aminte cum alerga cu sufletul la gură alături de bătrânul Petru la mormântul lui Iisus ca să vadă minunea. Ce bucurie imensă a putut trăi când L-a văzut pe Domnul său înviat ! Parcă și acum îi răsuna în ureche glasul acela mângâietor , spunându-le ucenicilor speriați de apariția Sa: “Pace vouă !” ( Ioan 20. 19 ).

Au urmat apoi anii mărturisirii, ai activității, când ușa camerei de sus s-a deschis larg spre lume, spre vestirea Evangheliei. Ce ani frumoși și plini de realizări au fost aceia ! Chiar dacă sabia persecuției trimitea în mormânt când pe unul, când pe altul dintre apostoli, sângele lor devenea o sămânță , iar mărturisirea lor căpăta și mai multă putere. Din acești ani de slujire dezinteresată s-a născut cartea Faptele apostolilor…

Rând pe rând, apostolii au pecetluit cu propria viață credința lor în Iisus. Iacov fusese ucis cu sabia, Petru fusese crucificat, Pavel fusese decapitat la Roma și unsprezece din cei doisprezece apostoli se odihneau acum în mormânt… Doar el, Ioan, un bătrân neputincios și izolat de frații săi, mai trăia pe acest petec de pământ în imenitatea mării.

Atatea întrebări îi trec bătrânului prin minte ! Deși apostolii dispăruseră, în locul în care a curs sângele lor au răsărit primele biserici creștine: Efes, Smirna, Pegam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodicea, Colose, Tesalonic, Filipi, Corint… Oare ce se va întâmpla cu aceste biserici ? Nu vor fi nimicite de prigoana nemiloasă pornită împotriva creștinilor de “fiara nespus de inspăimântătoare cu dinții de fier” ( Roma păgână: Daniel 7, 7 ) ?

Și apoi, unde era împlinirea acelei frumoase promisiuni făcută de Iisus: “ Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” ( Ioan 14, 1-3 ) ? Trecuseră șaizeci de ani de la rostirea acestei făgăduințe și nimic nu s-a întâmplat. Nici un cuvânt, niciun semn venit din ceruri… Doar tăcere, tăcere deplină… Șaizeci de ani de tăcere… Oare să se fi înșelat cu privire la Iisus ? Fuseseră oare în zadar toate jertfele aduse și toată lucrarea pe care o făcuseră apostolii ?

Acestea erau gândurile și frământările bătrânului apostol, șezând pe țărmul stâncos al Patmosului și având în față doar nesfârșitele ape frământate de vănt…

Vom parcurge împreună ,,Descoperirea lui Iisus Christos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimețând prin îngerul Său la robul său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Iisus Christos, și a spus tot ce a văzut.”Apocalipsa 1,1.2.

Va urma …

Pagina realizată de Ionel Turturică