SA FIE SF ?

„Universuri paralele” sau probabilitatea ca undeva să fie mai bine

Ce s-a mai întâmplat de ieri la Buzău? Deși titlul sună SF, nu, nu am călătorit într-un alt univers, ci, doar am văzut un alt spectacol. De data aceasta, de la Teatrul de Stat din Constanța. Doar în alt univers paralel vor avea ei parte de un public mai numeros și primitor așa cum a fost cel de la Buzău cu spectacolul „Universuri paralele”.

O întâmplare. Doar de atât este nevoie pentru ca noi să dispărem în neant, ori fiecare unde crede că se duce. Un accident banal și, în urmă, doar suferință. Nu prea ne gândim la asta, pentru că nu este un subiect deloc plăcut. Cu toții am vrea să trăim, să ne îndeplinim posibilele scopuri și abia apoi să părăsim lumea, lăsând sau nelăsând ceva în urmă. Dar, cum probabilitatea ca lucrurile să se întâmple chiar așa cum vrem noi este mică, ne rămân doar gânduri – cum ar fi probabilitatea existenței mai multor universuri paralele, în care noi existăm într-o altă variantă a noastră. O variantă mai fericită ori și mai tristă. Probabilitatea ca undeva, lucrurile să se întâmple cum ne dorim noi.

Universurile paralele ori realitățile alternative sunt idei științifice folosite de ceva ani în filmele cu super-erori ori benzi-desenate sau romane SF. Acestea au depășit stadiul unor studii științifice și fizice și au devenit adevărate subiecte pentru a închipui lupta dintre bine și rău ori alte variante ale aceluiași erou. Și este interesant cum acest principiu este folosi și într-un spectacol de teatru, complet diferit față de ce știm sau am auzit deja. Spectacolul „Universuri paralele” cu textul scris de David Lindsay-Abaire, în regia lui Radu Iacoban, argumentează necesitatea de a crede în alte universuri, în care lucrurile se întâmplă astfel, respectiv perspectiva unui loc în care să crezi că e mai bine.

Becca (Mihaela Velicu) și Howie (Lucian Iftime) sunt doi părinți care în urma unui accident și-au pierdut fiul în vârstă de 4 ani, Denny. În urma unei astfel de pierderi, fiecare încearcă să-și regăsească drumul și stabilitatea emoțională. Pe de o parte, Howie folosește terapia ca metodă de vindecare, iar Becca așteaptă doar să treacă timpul, iar sentimentul să devină mai puțin dureros. Pentru ea, ideea existenței unei divinități nu există, dar alege să creadă în știință și-n ideea că într-o realitate alternativă, Denny nu moare și ea este fericită.

Spectacolul este unul emoțional, înainte de orice. Relația dintre Becca și Howie este în antiteză prin felul în care aleg amândoi să sufere. Tot în antiteză este și relația dintre Beeca și mama sa, Nat (Lana Moscaliuc), amândouă trecând printr-o pierdere pe care o percep diferit. Un alt membru al familiei, Izzy, (Cătălina Mihai), trece printr-un plin proces de maturizare.

Mihaela Velicu nu are un rol deloc ușor, deoarece Becca ascunde suferința pierderii foarte bine în prima partea a spectacolului. Înainte să se afle de cât timp a murit copilul, ai spune că au trecut ceva ani de la incident, nu doar 8 luni. Iar Mihaela trece de la acest plan – „sunt ok”, la următorul plan psihologic – „nu sunt deloc ok, doar că nu vreau să plâng ca voi”, foarte controlat și uman, de altfel. Personajul Beccăi nu-și plânge de milă, iar Mihaela înțelege acest lucru și nu exagerează, nici de partea insensibilității, nici a celei care cere atenție. I se potrivește foarte bine acest rol – când e despre „forța personajului”, asta se joacă; iar când este despre „slăbiciunea” acestuia, asta se simte.

Restul distribuției este la fel de potrivită. Cătălina Mihai îi dă timp personajului său să se maturizeze, iar, de-a lungul spectacolului, acest lucru se întâmplă treptat și natural: există o diferență între puștoaica bătăioasă de la început și aproape mămica de la finalul spectacolului. Lucian Iftime se folosește de toate atuurile sale pentru a-i da lui Howie tot timpul de care are nevoie pentru a se simți mai bine cu ideea pierderii fiului său. Lana Moscaliuc are o prezență interesantă pe scenă, o mamă diferită, trecută nu prin mai puține griji și dureri, care rezolvă situațiile calm și cu tact. Iar Theodor Șoptelea interpretează rolul lui Jason Willette, adolescentul care și-ar fi dorit în alt univers paralel, în ziua cu incidentul, să conducă pe o altă stradă. Timid și stângaci, poate ar fi fost și mai bine să aflăm mai multe despre intenția lui a vizita familia îndoliată, nu doar din replica: „E posibil să fi condus puțin peste limita de viteză legală în aceea zi”.

În final, spectacolul „Universuri paralele” spune o poveste tristă și foarte emoționantă despre frici și pierderi, bine jucată și susținută de o echipă de actori talentați. Festivalul „BUZĂU / IUBEȘTE / TEATRU” a prezentat încă un spectacol despre o altfel de iubire, dar și despre altfel de modalități de a trece peste.

Universuri paralele

Teatrul de Stat, Constanța

Autor: David Lindsay-Abaire

Traducere: Adina Oniciuc

Regizor: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Muzica: Aida Šošić

Distribuție:

Becca: Mihaela Velicu

Izzy: Cătălina Mihai/ Ecaterina Lupu

Howie: Lucian Iftime

Nat: Lana Moscaliuc

Jason Willette: Theodor Șoptelea / Cătălin Bucur

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Privacy Policy Settings