Duminica Sfântului Ioan Scărarul
Duminica a patra din post are ca tematică adevărata luptă spirituală, necesară intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, prin încurajarea eforturilor credincioşilor. Sfântul Ioan (numit şi „dascăl al pocăinţei”) reuşeşte în lucrarea sa Scara să sesizeze şi să analizeze, cu lux de amănunte, cele mai subtile mişcări ale sufletului omenesc şi să ofere metode care să îndrume cititorul. În ciuda faptului că această carte era un manual de desăvârşire şi strălucire monastică, el ne arată că adevărata pocăinţă este izvor de bucurie trupească şi sufletească şi pentru omul obişnuit. Scara are 30 de trepte şi asemenea scării lui Iacov, ea se sprijină cu un capăt pe pământ, ca să putem ajunge la ea, iar celălalt capăt pe cer, arătând hotarul menirii noastre.
„O neam necredincios şi îndărătnic” (Marcu 9, 19). Evanghelia de astăzi este o lecţie de credinţă dată de Mântuitorul prin vindecarea unui tânăr lunatic (epileptic) şi posedat. Iisus Hristos nu se bucură când credinţa noastră este puţină, de aceea îl ceartă pe tatăl acelui copil, iar acesta se căieşte şi cu părere de rău şi lacrimi spune: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), căci „de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Prin rugăciunea şi smerenia acelui tată, Mântuitorul se face vindecător al puţinei credinţe şi ne arată că ea se întăreşte şi cu post „acest neam de demoni, cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”(Marcu 9, 29). Cele două (postul şi rugăciunea), înalţă credinţa care va fi o convingere intelectuală, o stare existenţială, o legătură vie între noi şi Dumnezeu.
Demonii nu se tem de cuvinte, ci de smerenie şi prezenţa lui Dumnezeu în omul cel ce se roagă şi posteşte. Omul plin de Duhul Sfânt devine puternic duhovniceşte, iar duhurile necurate se înfricoşează şi pleacă la porunca acelora. Credinţa deplină şi tare este cea care lucrează prin dragoste, adică cea care este urmată de fapte bune. Dar dacă ea este lipsită de dragoste, este nefolositoare „de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2).
Creştinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroşi, la fel ca tatăl tânărului din pericopa de astăzi şi merg la biserică doar când sunt bolnavi, au necazuri, examene, felurite greutăţi. Dar, după o perioada, nu mai au timp. Îndoiala este boala ce chinie pe mulţi şi le dau gînduri negre de ceartă şi răzbunare, îi tulbură. În psihologia modernă se cheama depresie.
Cei care au credinţă tare, vie, curată şi statornică sunt miluiţi de Dumnezeu, „de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”.
„Trei gropi ne deschid diavolii: întâi, ne opresc de la facerile de bine, apoi dacă nu reuşesc, caută să ne determine să facem binele fără Dumnezeu, iar, dacă nici aşa nu pot, ne laudă pentru binele făcut pentru a ne mândri”. Sfântul Ioan Scărarul
Mihail Neicu