Duminica a noua dupa Rusalii

Dupa inmultirea minunata a catorva paini si pesti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut sa-L puna pe Iisus imparat; – spun locurile paralele ale intamplarii. Ziceau ei ca Iisus, iata, poate sa-i scape de grija – vesnica grija a omului – ca moare de foame. Iisus S-a amarat profund vazandu-i ca asa pamanteste inteleg ei minunea cu painea. Iisus voia altceva cu ei: voia sa-i suie la intelegerea superioara a unei paini ceresti, la trebuinta Sfintei Impartasanii.

Izbutise Iisus sa ridice la o intelegere superioara, pe o femeie – si aceea pacatoasa -, de la apa obisnuita la apa cea vie, la o invatatura si la o veste, care a facut-o sa-si lase galeata cu apa obisnuita si sa trezeasca. De aceea, din cauza amaraciunii, ca n-a avut pe cine ridica la trebuinta dupa o paine a vietii vesnice, de aceea a incheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Sai sa intre intr-o corabie, indreptandu-i de ceea parte a marii Galileii, iar El s-a retras singur sa se roage. Era seara si s-a facut noapte. Pe mare s-a iscat furtuna. Corabia era in mijlocul marii si in mijlocul noptii. – Ucenicii ingrijorati – daca nu chiar speriati – se gandeau la Iisus.

Cand erau mai bantuiti de groaza, iata vad pe Domnul umbland pe mare si apropiindu-Se de ei. Pe ei nu-i parasise. Toate intamplarile si faptele in care apare si persoana Mantuitorului au o semnificatie pentru toate veacurile. Toata viata lui lisus, cu toate amanuntele ei, are o permanenta peste veacuri. Marea e marea vietii acesteia, care, cateodata se infurie de vanturi. Sfantul Pavel le spune: „Vanturile tuturor invataturilor“. Marea infuriata incepe sa fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere si noaptea: „noaptea nestiintei si a uitarii de Dumnezeu“, – cum ii zic Parintii. In atare imprejurari Iisus, desi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o naluca, poate tocmai de aceea ca e mai presus de marea infuriata. Petru se face delegatul acestei societati omenesti, zbuciumate de valuri si acoperite de intunerec, cere o proba despre existenta reala a lui Dumnezeu, ca sa scape de indoiala nalucii.
I se implineste dorinta, dar, „vazand urgia valurilor, se temu si incepu a se scufunda“.
Cufundarea lui Petru in indoiala, din cauza evidentei potrivnice, ne invata sa luam aminte la virtutea credintei: sa crezi in chemarea lui Iisus impotriva marii. Sa tii sufletul tau linistit in Dumnezeu, impotriva talazurilor evidente. A pune evidenta valurilor in primul plan al sufletului, aceasta e indoiala declarata, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicandu-i lui Petru: „De ce te-ai indoit, putin credinciosule?!“. Recunoastem: a fi in indoiala, din cauza evidentei, din cauza intunerecului noptii, din cauza sufletului ingrozit, a banuielii: „nu cumva Dumnezeu e o naluca“, – recunoastem: e dupa fire.nDar, a fi in chemarea lui Iisus, in credinta in El, impotriva evidentei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea dupa Har. Aceasta credinta, mai presus de fire, e clar ca nu se scufunda in mare. Dupa ce Iisus a tamaduit indoiala din sufletul ucenicului, a tamaduit si marea de vifor, incat s-a facut liniste mare, cat s-au temut ucenicii.
Dar corabia Bisericii e si Casa Barbatului intelept; – Iisus e barbatul intelept, care si-a cladit casa pe stanca – dumnezeirea Sa – si au venit ploile si vanturile si valurile si au izbit intr-insa si n-au putut-o darama, fiindca era cladita pe stanca. Dar iata, in minunea aceasta, stanca umbla pe mare si sprijinea corabia ucenicilor. Asa a fost pana acum: au venit incercarile asupra Bisericii: vanturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele – veacuri de-a randul – si ispitele triumfului. – Da, si biruintele Bisericii sunt incercari. Un cugetator crestin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai putin, ca Biserica a supravietuit ereziilor, a supravietuit prigoanelor, dar nu se poate spune ca s-a comportat la fel, cand a ajuns in ispita triumfului.