CE SPUNE BIBLIA DESPRE…SUFERINŢĂ

DE CE, DOAMNE?

CE SPUNE BIBLIA DESPRE…SUFERINŢĂ

INTRODUCERE:” Nu te teme nici de cum de ce ai să suferi. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii”.Apocalipsa 2,10.

Suferinţa, asemenea oricărui lucru neplăcut ce ni se poate întâmpla în viaţă, are “de ce”-urile ei. Adesea, în calitate de părinţi, întâmpinăm mari dificultăţi în a răspunde copiilor noştri la simpla, banala şi uzuala întrebare a curiozităţii -“de ce ?”

Ce se întâmplă însă atunci când o astfel de întrebare e pusă de un om matur, pe care nu-l mai suspectăm de simpla curiozitate a copilăriei. Când un om trecut prin viaţă întreabă “de ce ?”, motivele pentru care el caută un răspuns sunt mult mai profunde decât simpla curiozitate.

Găsim adesea pe paginile Bibliei oameni ai lui Dumnezeu copleşiţi de suferinţe de tot felul care, în momente de cumpănă, îşi întreabă Creatorul: “Doamne, de ce  ?”

Ascultaţi-l pe profetul Ieremia care, în momente de descurajare cruntă, se întreabă şi Îl întreabă pe Dumnezeu:

“De ce n-am fost omorat în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu ? De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată cu mine ? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţa şi durere şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine ?” Ieremia 20, 17-18

Ascultaţi-l pe neprihănitul şi greu încercatul Iov, punându-I lui Dumnezeu aceeaşi tulburătoare întrebare:

Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce suferă şi viaţă celor amărâţi la suflet, care asteaptă moartea şi nu vine, măcar că o doresc mai mult ca o comoară, care n-ar mai putea de bucurie şi de veselie, dacă ar găsi mormântul ?” Iov 3, 11-12; 20-23

Sunt cuvintele a doi oameni copleşiţi de suferinţă, cuvinte pline de amărăciune în care întrebarea ”de ce ?” apare mereu ca un refren tulburător.

“De ce ?” Marea problemă a suferinţei nu e atât suferinţa în sine, fie ea de natură fizică sau sufletească, ci întrebările ce izvorăsc din ea.

Am citit despre experienta dureroasă prin care au trecut două femei creştine, în două colţuri diferite ale lumii. Ambele femei şi-au pierdut soţii prin moarte, în urma unei boli incurabile. Este recunoscut de către psihologi că pierderea tovarăşului de viaţă provoacă una din cele mai profunde suferinţe prin care  poatetrece un om. Ceea ce m-a surprins însă în cazul celor două creştine a fost reacţia complet diferită faţă de aceeaşi suferinţă. Citez din propriile lor declaraţii apărute pe paginile unei reviste creştine:

1. “Îmi pare rău când aud de căţei pierduţi şi găsiţi, de chei pierdute şi găsite ca răspuns la rugăciune ! Soţul meu a murit săptămâna trecută, după o boală lungă şi chinuitoare. M-am rugat cu disperare lui Dumnezeu să-i salveze viaţa, dar El n-a facut asta. Gândul că Dumnezeu ascultă rugăciuni triviale, dar ignoră ceva atât de important cum a fost viaţa soţului meu, mă lasă supărată, deprimată şi confuză.”

Şi acum, iată ce scrie o altă femeie, care a trecut printr-o experienţă similară:

2. “Este cea mai grea experienţă din viaţa mea ( pierderea soţului ). Sunt tristă că nu mai este cu noi. Eu şi copiii trăim doar cu amintirile, dar Îi mulţumim Domnului că a făcut pentru soţul meu cea mai mare minune: l-a mântuit. Şi mi-a răspuns astfel rugăciunilor de o viaţă. În Dumnezeu găsim puterea de a ne bucura pentru că el a scăpat de durere şi chin şi asteaptă să se trezească din somn în dimineaţa învierii, când îngerul îl va readuce la viaţă.”

Iată două suferinţe aproape identice, dar atitudini atât de diferite. Una din vaduve vede în moartea soţului un motiv de descurajare şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, în timp ce a doua vede în aceeaşi suferinţă un motiv de speranţă şi de mulţumire.

De unde această diferenţă de atitudine ? Una din femei a găsit sensul suferinţei, în timp ce cealaltă încă nu l-a găsit.

O observaţie: omul e capabil să îndure vreme îndelungată o cantitate uriaşă de suferinţă, fizică sau sufletească, cu condiţia să ştie de ce şi pentru ce suferă. Omul are nevoie de motivaţie, de un sens al suferinţei lui. Dacă a găsit motivaţia, dacă îşi cunoaşte sensul suferinţei, atunci suferinţa în sine nu mai e o tragedie. Atunci poţi cânta pe rugul aprins ca şi Jan Huss, poţi suporta poverile unui întreg popor dificil timp de 40 de ani ca Moise, poţi intra senin în groapa cu lei ca Daniel.

Două exemple:

1. Parinţii pot observa cu uşurinţă faptul că un copil suportă cu stoicism pedeapsa atunci când ştie de ce e pedepsit. Când nu ştie acest lucru, când i se pare ca e pedepsit pe nedrept, copilul reacţionează violent: urlă, plânge zomotos şi îşi manifestă revolta prin ţipete.

2. Diferenţa dintre post şi înfometare. Foamea este o formă de suferinţă: suferă stomacul, capul doare, inima bate mai greu, muşchii sunt slăbiţi, gândirea devine greoaie…Dar ce diferenţă uriaşă există între post şi înfometare ! Cel infometat rezistă cu greu, pentru ca în final să moară de inaniţie. Cel ce posteşte ( cel ce dă un sens suferinţei sale ) nu doar că rezistă o perioadă mult mai lungă, dar se bucură de un spirit mai echilibrat, de o gândire mai limpede, de o îmbunătăţire a sănătăţii.

În concluzie, e foarte important să găseşti, atunci când treci printr-o suferinţă oare care, sensul ei.

Credeţi că Iov şi-ar mai fi blestemat ziua naşterii dacă ar fi ştiut de ce suferea ? Credeţi că nu i-ar fi fost mult mai uşor dacă ar fi ştiut de discuţia din cer, dacă ar fi ştiut că toate suferinţele sale îşi au originea în diavol şi nu în Dumnezeu ? Ar mai fi căzut el în descurajare ?

Cu siguranţă că nu ! Aşa cum îl cunoaştem pe Iov, ca un om al lui Dumnezeu neprihănit, sunt convins că ar fi putut trece prin toate suferinţele cu fruntea senină şi cu o credinţă de nezdruncinat dacă ar fi cunoscut răspunsul la întrebarea “de ce ?”

Atunci când punem întrebarea “de ce ?” în dreptul suferinţei altuia, ne este relativ uşor să găsim răspunsul. Pe baza detaliilor pe care le cunoaştem despre cel de lângă noi aflat în suferinţă, suntem gata, asemenea unui medic specialist, să punem diagnosticul: el ( sau ea ) suferă pentru că nu a respectat legile sănătăţii, nu a ascultat de sfaturile primite, e prea mândru ca să se lase învăţat, e lipsit de înţelepciune, etc. Şi astfel înşirăm tot ce ar putea fi, în concepţia noastră, o cauză a suferinţei persoanei în cauză.

De asemenea, “ştim” şi răspunsul la întrebarea “pentru ce ?”: el ( sau ea ) suferă pentru ca să înveţe lecţia umilinţei, pentru ca să înveţe să asculte, pentru desăvârşirea caracterului, etc.

Problemele care apar şi descurajările cele mai teribile vin când e vorba nu de suferinţa altuia, ci de propria suferinţă. Atunci, în mod paradoxal, deşi ne cunoaştem viaţa mai bine decât oricine altcineva, nu mai găsim atât de facil răspunsul la întrebările “de ce?” şi “pentru ce ?”

Suferinţa e piatra de încercare a credinţei în Dumnezeu, e termometrul care arată cât de fierbinte e legătura noastră cu cerul, e piatra kilometrică ce ne arată cât mai avem până la desăvârşirea legăturii cu El.

Să observăm că atunci când un om temător de Dumnezeu ajunge într-o stare de suferinţă, întrebarea ”de ce ?” poate îmbrăca mai multe forme:

– De ce tocmai pe mine ? …

– De ce tocmai acum ?…

– De ce a îngăduit Dumnezeu ?…

Toate aceste întrebări, indiferent de forma lor şi de tonul cu care sunt rostite, au la originea lor acelaşi lucru: o zdruncinare a încrederii în iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Suferinţa este un moment al crizei. Fără să vrem şi fără să ştim de cele mai multe ori, împrejurările vieţii ne împing pe scenă , obligându-ne să susţinem cel mai important examen – cel al loialităţii faţă de Dumnezeu, chiar atunci când suferim şi nu ştim de ce. Este un examen susţinut în faţa multor martori, căci la modul în care reacţionăm faţă de suferinţă privesc atât semenii noştri, cât şi universul întreg ( Iov 2, 1-3 ).

Experienţa lui Iov este o exemplificare a celor spuse. Priviţi-l pe Iov cum este lovit de prima, a doua , a treia şi apoi a patra nenorocire. Îi pierduse pe toti cei zece copii, precum şi întreaga avere – o avere uriaşă. Cu toate acestea, Biblia consemneaza că “în toate acestea Iov n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu .”  ( Iov 1,22 ).

Contextul biblic ne arată că nu numai oamenii, ci întreg cerul privea la suferinţa lui Iov: “ fiii lui Dumnezeu”, ca reprezentanţi ai tuturor lumilor create, îngerii sfinţi, Dumnezeu în persoană, dar şi Satana, în calitate de procuror. Într-adevăr, suferinţa, dar mai ales atitudinea pe care o avem în mijlocul ei, ne transformă “într–o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.” ( 1 Corinteni 4, 9 up.)  Depinde de noi, de atitudinea pe care o luăm în astfel de împrejurări, dacă Dumnezeu va fi onorat sau nu şi dacă Satana va reuşi sau nu să ne doboare.