Duminica Sfintei Cruci
“Oricine voieşte să vina după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Duminica a treia din Postul Paştilor este închinată Sfintei Cruci, dar despre ce cruce este vorba? Are dublă însemnătate, atât materială, pe ea fiind răstignit Mântuitorul, descoperită de Sfânta Împărăteasă Elena şi dusă la Roma în anul 327, dar şi spirituală, a crucii creştinului pe care suntem toţi chemaţi să o ducem în timpul vieţii.
Evanghelia de astăzi cuprinde cinci versete pline de învătătură, înţelepciune şi putere divină. Toate au un înţeles amplu asupra vieţii. Se oferă aici, sensul vieţii, adică direcţia cea mult căutată, locul spre care trebuie să ne îndreptăm. “Cine va voi să îşi scape viaţa sa o va pierde, iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine, acela o va scăpa” (Marcu 8, 35). Hristos ne cheamă la această viaţă să luptăm, să depăşim situaţiile dificile pe care toţi le au, de care nimeni nu se poate ascunde. El nu ne-ar cere acest lucru, dacă nu ar fi trecut prin această viaţă. Mântuitorul ne vrea prieteni, Îşi doreşte să vorbim cu el la rugăciune, să ne arate calea cea dreaptă, să ne ajute să ducem mai uşor crucea, să ne ghideze ca o lumânare în întuneric.
Toată lumea se grăbeşte, toţi aleargă să poată răzbate, dar puţini se mai opresc să se roage. Dacă ne oprim un minut din dinamica vieţii şi vom rosti măcar rugăciunea inimii “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, atunci vom aveam altă viziune, inima se va umple de bucurie, iar Hristos, povăţuitorul nostru, va fi acolo să ne ajute. Acest lucru înseamnă începutul dăruirii a unei părţi din timpul nostru pentru Hristos.
Vrem sau nu să recunoaştem sau să conştientizăm, dar fericirea veşnică începe încă din viaţa aceasta a noastră pe pământ. Pentru cel ce cârteşte şi huleşte pe Dumnezeu şi-L învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire, crucea se face deosebit de grea. Viaţa este şi va fi o luptă pentru noi, pentru Hristos şi pentru viaţa viitoare.
“Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37). Acest lucru arată cât de însemnat şi de nepreţuit este sufletul omului. În Sfânta Scriptură de mai multe ori omul este numit suflet (Facere 46, 26), căci sufletul are fire nevăzută, iar trupul fire văzută. Sufletul nu se cheamă om fără trup şi trupul este gol fără suflet. Aşadar omul este ipostas unit din două firi, suflet şi trup. Dumnezeu l-a creat pe om ca un sâmbure în centrul lumii. El este singurul care face legătura între regnul mineral, lumea animală, lumea vegetală şi lumea îngerilor.
Omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare (Sfântul Grigorie de Nyssa). El ţine minte toate, iar mintea lui dacă este luminată de Sfântul Duh, împărtăşeşte Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mântuitoare.
Mihail Neicu