Duminica Mariei Egipteanca

Această duminică este aşezată cu puţin înainte de Sărbătoarea Paştilor spre râvna şi încurajarea creştinilor, deoarece Sfânta Maria Egipteanca este model de pocăinţă. Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului o prezintă sub „chipul unei mari păcătoase, ca pe un fel de nimfomană care nu s-a dus în Palestina decât din cauza pasiunii sale patologice pentru desfrâu ”, având în vedere că, timp de 17 ani a strabăbătut străzile Alexandriei îmbiindu-se de plăceri trupeşti, ca mai apoi să meargă la Ierusalim pentru acelaşi păcat.

 Ochii ei s-au deschis în momentul în care a vrut, din curiozitate să între în biserica în care se afla Sfânta Cruce, dar nu a putut, o forţă nevăzută o împiedica. Acum Maria realizeză starea în care se află, se roagă la Icoana Maicii Domnului „deşi eu sunt păcătoasă, Fiul tău a venit pentru noi, păcătoşii, să ne mântuiască”. Apoi pleacă în deşert şi duce aici o viaţă de penitenţă şi asceză, a cărui maximă severitate era pe măsura freneziei desfăşurate de păcat. 47 de ani stă Maria în pustie şi dacă nu ar fi fost pronia divină, ca să trimită Dumnezeu pe Zosima la ea, noi nu am cunoaşte pe ceea ce ajunge sa fie icoană a vieţii duhovniceşti prin căinţă şi înfrânare.

Scrierea de astăzi a Sfântului Evanghelist Luca, ce s-a citit astăzi, ne istoriseşte vindecarea unei femei, bolnave de 12 ani, care doar crezând s-a „atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Pentru mulţi dintre noi, o săptămână de suferinţă ni se pare mult, dar o lună sau un an, sau ca această femeie? Cînd eşti bolnav te aştepţi să iei ceva şi să te vindeci. Tot în această pericopă Mântuitorul învie o fată de 12 ani, fiica lui Iair, mai-marele sinagogii.

Planul lui Dumnezeu era ca nici un om să nu moară, să nu cadă, căci moartea aduce cu ea multă suferinţă, durere, tristeţe, deznădejde. Este potrivnică, vrăjmaşă omului pentru că îl opreşte din lupta către mântuire. Dar totuşi moartea a fost rânduită ca omul să nu trăiască veşnic în păcat, păcatul aducând boala trupească şi sufletească, şi suferinţă. Ea este stavilă pentru păcat. Prin om avem strălucirea şi măreţia cinstirei slavei lui Dumnezeu, fiind zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Moartea este o realitate, din iubirea de oameni rânduită, pe care nimeni nu ocoleşte. Ea nu caută în buletin, să fim luaţi cronologic, firesc, ci nimeni nu va şti clipa şi ceasul şi de aceea trebuie să fim pregătiţi mereu, prin rugăciune, prin pocăinţă. „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat în pace şi răspuns bun la judecata lui Hristos să cerem”.

Mihail Neicu