DOUA SLUJBE SI O ALOCUTIUNE

Instituția Prefectului – Județul Buzău, în colaborare cu Garnizoana Buzău organizează astazi, duminică, 25 octombrie, Ziua Armatei. Având în vedere contextul epidemiologic cauzat de pandemia de COVID-19, evenimentul se va desfășura într-un cadru restrâns și vor fi respectate regulile de protecție sanitară.

Manifestările dedicate Zilei Armatei constau într-o ceremonie ce cuprinde două momente, care se vor desfășura după următorul program:

  • La „Monumentul Eroilor Neamului”, din Bd. Nicolae Bălcescu, începând cu ora 10.00, se va oficia un serviciu religios și se vor depune coroane și jerbe de flori în semn de omagiu pentru eroii căzuți la datorie;
  • La Cimitirul Eroilor din municipiul Buzău, începând cu ora 12.00, va avea loc slujba de Te Deum oficiată de IPS Ciprian, arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, care va fi urmată de alocuțiunea Comandantului Garnizoanei Buzău. Evenimentul se va încheia cu depunere de coroane și jerbe de flori.

Avatarurile unei sărbători militare

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.

Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate(o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă. Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești. De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.

Descătușarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuțiilor privind semnificația Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a țării, sub impactul ocupației militare sovietice, în general, și de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul și asemănarea celei sovietice, în particular. Discuțiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susținere fiind ziua victoriei de la Mărășești, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înțeles. Cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condițiile în care teritoriul pentru care luptaseră ostașii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică?

Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria. Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României. Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei. La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României. A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti. La 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin. Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!

Historia, 25.oct.2014, autor Florin Sperlea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Privacy Policy Settings