Crucea lui Christos – Motivul de laudă al creştinului

Ne lăudăm cu multe lucruri în viaţă. Uneori o facem deschis şi vulgar; alte ori o facem disimulat…

Ne lăudăm cu meseria noastră, cu casa pe care o avem, cu familia şi copiii noştri, cu relaţiile, cu pasiunile şi hobby-urile noastre. Ne mai lăudăm cu maşina sau cu bicicleta pe care tocmai le-am cumpărat, cu vacanţa de vis de anul trecut, cu felul în care am reuşit să copiem la ultimul examen, înşelând vigilenţa supraveghetorilor; ne lăudăm cu cinstea dar şi cu necinstea noastră, cu cultura pe care o avem dar şi cu ignoranţa în care ne complacem. Ne mai lăudăm cu faptele noastre bune, dar şi când facem câte un rău cuiva, fără să fim prinşi; ne lăudăm cu munca noastră, dar şi cu munca altuia, cu meritele noastre, dar şi cu meritele altora. Ne lăudăm când învingem, dar şi când pierdem, când suntem sus dar şi când suntem jos, când avem câte ceva dar şi când ducem lipsă…

Se pare că lauda de sine este o componenţă inerentă a naturii umane, neexistând niciun om care să scape curselor ei. Cu privire la această trăsătură negativă a naturii umane, Scriptura ne atrage atenţia în repetate rânduri:

“Aşa vorbeşte Domnul: “Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ…” ( Ieremia 9, 23-24 )

În ciuda miilor de motive posibile pentru care se poate lăuda cineva, există un singur motiv legitim de laudă, recunoscut de Scriptură, pe care il putem avea înaintea oamenilor, îngerilor, demonilor şi  întregului Univers.

Care este acesta ?

“În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.” ( Galateni 6, 14 )

Există oare vreun loc în care Îl putem cunoaşte mai bine pe Dumnezeu decât la cruce? Unde am putea înţelege mai mult mila Lui faţă de omul păcătos, dreptatea Sa în tratarea păcatului şi judecata Sa împotriva celui rău decât la cruce?  Există oare ceva în acest Univers, în afară de cruce, care ar putea sensibiliza cea mai împietrită inimă omenească? Dacă crucea nu mai are puterea de a ne schimba, atunci nimic nu ne va mai schimba: nici educaţia, nici cultura, nici voinţa noastră, nici voinţa altora…

O scurtă privire în lumea creştină (care numără circa 2,2 miliarde de suflete) ne aduce convingerea că cel mai important simbol al crestinismului este crucea. Regăsim acest simbol pe turla bisericilor, pe veşmintele preoţeşti, pe Biblii, pe altarele bisericilor, pe pieptul prezentatorilor de ştiri Tv, pe mesele ghicitoarelor şi vrăjitoarelor, sau atârnând ca talisman la bordul automobilelor…Găsim crucea în căminele, şcolile şi spitalele aflate sub patronajul unor biserici. O găsim în cimitire, în magazine, pe vârfuri de munte… O putem găsi şi pe marele obelisc din Piaţa Sf. Petru din Roma, despre care se susţine că ar conţine o parte din crucea pe care a fost răstignit Domnul şi Mântuitorul nostru (obeliscul, înalt de 40 m, a fost adus la Roma de împăratul Caligula între anii 37-41 d.Chr.din Heliopolis-Egipt, fiind unul din “stâlpii închinaţi soarelui” despre care vorbeşte profetul Ieremia 9, 23-24 ).

În Evul Mediu s-a dezvoltat un comerţ înfloritor cu tot felul de relicve sfinte, între care aşa-zisa cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul  ocupă un loc de frunte. La un moment dat, existau atat de multe resturi despre care se pretindea că făcuseră parte din crucea lui Iisus încât Calvin spunea ca, dacă ar fi fost adunate toate, ar fi umplut o corabie. S-a găsit rapid şi o explicaţie a acestui fenomen (de unde atâtea bucăţi ale crucii Domnului ?): sfântul Paulinus a explicat înmulţirea suspectă a resturilor de cruce de pe Golgota prin minunea înmulţirii pâinilor, în care Mântuitorul a hrănit peste cinci mii de oameni cu doar cinci pâini şi doi peşti.

Tradiţia spune că pe la anul 326 d.Chr. Elena, mama lui Constantin cel Mare, făcând o vizită la Ierusalim, ar fi găsit acolo crucea lui Iisus şi piroanele cu care fusese răstignit, pe care le-a dus apoi la Constantinopole. Este greu de crezut aşa ceva…Este greu de crezut că după 300 de ani cineva ar mai fi putut găsi ceva din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, mai ales că legile iudaice cereau ca, după crucificare, lemnul crucii să fie ars…Acestea sunt doar câteva exemple palide cu privire la modul în care o mare parte din creştinătate înţelege să se laude cu crucea lui Christos.

O observaţie importantă: pentru primii creştini crucea, ca obiect, nu era deloc un simbol al virtuţii, ci mai degrabă ea era considerată un “lemn blestemat”, un instrument al torturii şi umilinţei. În Imperiul Roman, crucificarea era considerată cea mai umilitoare şi ruşinoasă execuţie. Însuşi apostolul Pavel, scriindu-le evreilor despre ceea ce s-a întâmplat la Golgota, afirma că Christos “ a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea” ( Evrei 12, 2 ) De aceea, primii creştini nu aveau niciun motiv să privească spre cruce cu veneraţie, aşa cum se întâmplă astăzi.

Istoria bisericească ne arată că  introducerea crucilor în biserici şi în încăperi a avut loc pentru prima data în jurul anului 431 d.Chr. Începând cu  anul 586 d.Chr., crucile au început să fie plasate şi pe turlele bisericilor. În acelaşi secol (al 6-lea ), biserica a aprobat folosirea crucifixului.

Aşa dar, ceea ce pentru primii creştini nu semnifica decât un instrument al torturii, ruşinii şi morţii, a devenit, în timp, cel mai important obiect de cult. Mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă Mântuitorul ar fi fost ucis cu pietre (după legea iudaică), sau ar fi fost ucis cu sabia (după obiceiul roman )? Aşa cum o demonstrează istoria, mai mult ca sigur că fie piatra, fie sabia ar fi devenit obiecte de cult venerate.

Dacă astfel stau lucrurile, ce vrea să ne comunice Pavel atunci când le scrie credincioşilor din biserica Galatiei: “ În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos…”? Ce înţelegea Pavel prin “cruce”? Însemna pentru el acea bucată de lemn stropită cu sânge, care urma să putrezească asemenea oricărui lucru pământesc, sau Pavel vede dincolo de materia pieritoare ? Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, este necesar să pătrundem în experienţa lui Pavel de dinaintea şi imediat de după convertire.

Pe tânărul Saul din Tars îl întâlnim pentru prima dată în istoria biblică a Noului Testament cu ocazia martiriului lui Stefan ( Faptele Apostolilor 7, 58 ). Scriptura spune că, în acea ocazie, martorii care l-au învinuit şi ucis pe Ştefan şi-au depus hainele la picioarele lui Saul, un tânăr educat în şcoala lui Gamaliel (un mare erudit al lumii antice). Nu cunoaştem alte amănunte…Nu ştim dacă Saul a participat activ la uciderea lui Ştefan, însă complicitatea cu cei care l-au ucis este evidentă. Apoi, după declanşarea persecuţiei împotriva creştinilor, Saul s-a remarcat printr-o râvnă demnă de o cauză mai bună. El însuşi mărturiseşte : “Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi  dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor , îi prigoneam până şi în cetăţile străine.” ( Faptele Apostolilor 26, 10-11 )

Nu ştim dacă Saul a ucis vreun creştin, însă intenţia exista. Pe drumul spre Damasc, drum făcut cu acelaşi scop de stârpire a dispreţuitei secte nou apărute, Saul are o întâlnire inedită. Iisus Mântuitorul i se descoperă şi, contrar aşteptărilor, nici nu-l nimiceşte, nici nu-l ameninţa pe Saul pentru ceea ce facea, ci doar îl întreaba cu durere în glas: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti ?” (Faptele Apostolilor 9, 4 )

Cu siguranţă că, în acele clipe, Saul a avut simţământul că întreg cerul se prăbuşeşte peste el. A fost nevoie doar de o singură clipă pentru ca acest tânăr plin de zel în persecutarea creştinilor să-şi vadă întreaga vinovăţie şi să simtă grozăvia păcatului. Într-o singură clipă, tot ce clădise până atunci se prabuşeşte în ţărână, iar el, vestitul fariseu de până atunci, se vede  un mare păcătos care nu are altă perspectivă decât să aştepte pedeapsa divină. Şi Saul se prăbuşeşte la pământ, aşteptându-şi pedeapsa…

În acele clipe de tensiune maximă, care pentru Saul par o veşnicie, se întâmpla însă ceva neaşteptat. În loc să fie nimicit, Saul aude acelaşi glas, spunându-i: “Scoală-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci !”

Şi Saul se scoală…Dar e orb, deşi are ochii deschişi…Însoţitorii săi îl iau de mână şi îl duc la Damasc unde, timp de trei zile, Saul nu vede, nu mănâncă şi nu bea nimic. La sfârşitul lor, un ucenic pe nume Anania , trimis de Domnul în urma unei viziuni, îl vizitează pe Saul, îl vindecă de orbire, îi transmite Duhul Sfânt şi îl botează. Din acel moment, Saul, fostul fariseu, devine Pavel, marele apostol al creştinismului.

Acolo, pe drumul spre Damasc, Saul a trăit momente dramatice a căror încărcătură noi nu o vom putea înţelege niciodată. Să simţi că tot ce ai clădit întreaga viaţă se prăbuşeşte într-o singură clipă, să devii conştient că nu eşti acel neprihănit pe care îl admiră oamenii, ci, dimpotivă, eşti cel mai josnic păcătos, să simţi dintr-o dată că nu eşti nimic, deşi credeai că eşti cineva – iată drama pe care o trăia Saul în acele momente teribile. Cu toate acestea, deşi meritai să dispari pentru veşnicie la un singur cuvânt de condamnare a lui Iisus, El te ridică din ţărâna în care ai căzut şi îţi deschide o altă perspectivă a vieţii.

Acolo, în praful drumului, Saul a înţeles adevărata semnificaţie a crucii: Crucea lui Iisus înseamnă iertare, înseamnă har, înseamnă o nouă şansă. Crucea înseamnă viaţă împrumutată…

Mântuitorul parcă îi spune, printre cuvinte, lui Saul: “ Eşti vinovat. Ai trimis la inchisoare şi la moarte suflete mai curate şi mai bune decât tine. Prin toţi aceştia, pe Mine M-ai prigonit, Saule. Eşti vrednic de moarte. Ce rău ţi-am făcut de Mă prigoneşti atât de mult ? Ce rău ţi-au făcut aceşti oameni nevinovaţi pe care îi trimiţi la închisoare şi la moarte ? Nu meriţi să mai trăieşti…Totuşi, scoală-te,

Saule ! Nu te nimicesc. Eu Mi-am dat viaţa şi pentru tine. Îti mai dau o şansă…Îţi împrumut viaţa din viaţa Mea şi, dacă vei accepta, Eu am planuri mari cu tine. Scoală-te, du-te în cetate şi-ţi voi spune ce trebuie să faci.”

Din clipa aceea, Pavel începe să trăiască o altă viaţă, conştient că ceea ce i s-a dat este viaţă împrumutată…Este viaţă din viaţa lui Iisus. Această schimbare de direcţie reiese clar din toate epistolele scrise ulterior de marele apostol:

“Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, spre premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Christos Iisus .“ ( Filipeni 3, 13-14 )

A uitat oare Pavel cine fusese înainte de a-L cunoaşte pe Mântuitorul ? A devenit el dintr-o dată amnezic? Nu! Cu siguranţă  că nu a uitat. Scriindu-le credincioşilor din Corint, Pavel , amintindu-şi cu ruşine de faptele sale trecute, se numeşte pe sine “ o stârpitură”, “cel mai neînsemnat dintre apostoli”. “Nu sunt vrednic să port numele de apostol”  şi “ prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” – afirma el. (1 Corinteni 15, 8-10 )

Nu, Pavel nu a uitat cine a fost…Când le scrie filipenilor că vrea să uite ce era în urma lui, el vrea să se asigure că toată povara vinovăţiei sale i-a fost ridicată şi acum era liber în Christos să alerge  spre ţinta pusă de Christos în faţa ochilor săi.

Concluzii:                                                                                                                                   Scriptura ne descoperă un Dumnezeu drept , neprihănit şi sfânt, ai cărui ochi “nu pot să vadă răul” (vezi Habacuc 1, 13 ).  Însă aceeaşi Scriptură ne vorbeşte despre un Dumnezeu milos, îndurător, dispus să ierte orice şi oricui, un Dumnezeu care  nu oboseşte iertând. Crucea de pe Golgota este cea mai mare dovadă în acest sens. Când suntem iertaţi şi ni se acordă  har, în realitate ni se acordă viaţă cu împrumut. Întrebarea pe care Dumnezeu o va pune fiecărui suflet la judecata finală va fi aceasta:

“Ce ai făcut cu iertarea pe care ţi-am oferit-o ? Cum ai folosit şansa cea nouă de care te-ai bucurat?  Cum ai trăit viaţa pe care ţi-am împrumutat-o din viaţa Fiului Meu care a murit pe cruce pentru tine ? “

O scriitoare din Anglia  povesteşte într-o nuvelă de succes o întâmplare dramatică. Protagoniştii nuvelei sunt doi tineri îndrăgostiţi: ea – o tânără visătoare, plăpândă şi înclinată spre poezie şi filozofie; el- un tânăr plin de viaţă, sănătos şi iubitor al sportului. Se iubesc nespus de mult, îşi fac planuri de căsătorie, însă medicii îl previn pe tânăr că iubita lui suferea de o boală gravă de inimă care nu poate  fi tratată decât printr-un transplant. Fata e trecută pe lista de aşteptare în vederea unei operaţii, însă nu se iveşte nici o speranţă. Zilele trec una dupa alta şi fata se simte tot mai rău. ..

Văzând că iubita lui se simte din ce în ce mai rău, tânărul ia o decizie radicală: se duce la bazinul de înnot unde se antrena de obicei şi se aruncă de la trambulină, în bazinul umplut doar pe jumatate, cu capul în jos. Înainte de a face acest gest, el lăsă un bilet în care cere familiei ca, în caz de accident, inima sa să fie donată pentru a fi transplantată prietenei sale.

După moartea tânărului, inima lui este transplantată în trupul prietenei sale care începe o nouă viaţă…

După mai mulţi ani, în cabinetul medicului care făcuse transplantul intra o tânără plină de viaţă, fardată, bronzată, într-o  ţinută provocatoare şi fluturând în mâini nişte articole de ziar pe care le arata medicului: “Doctore, sunt foarte supărată  pe ceea ce scrie presa. Ziariştii scriu că prietenul meu s-a sinucis pentru ca să-mi doneze inima. Dar nu e adevărat! A fost un simplu accident! Nu se poate  aşa ceva…E strigător la cer…”

Medicul o priveşte în ochi pe tânăra din faţa lui, spunându-i: “Domnişoară, vreau să-ţi spun două lucruri: 1) Acesta e adevărul. Prietenul tău şi-a dat viaţa ca să o salveze pe a ta. 2) Ce ai făcut cu viaţa pe care ţi-a dat-o ? Mi-e teama că prietenul tău s-a sacrificat în zadar…”

Dar noi ? Noi ce vom face cu viaţa pe care Mântuitorul ne-a împrumutat-o cu un preţ atât de mare ? În faţa crucii lui Christos nu va mai fi nicio scuză. Absolut niciuna!

Atât cât vom mai trăi pe acest pământ, dar şi în veşniciile care ne aşteaptă, să nu uităm că viaţa noastră se datoarează crucii lui Christos şi, asemenea lui Pavel, să fie singurul nostru motiv temeinic de laudă.

“ În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.” Galateni 6, 14

Pagină realizată de Ionel Turturică